Coconul de aur

Era a treisprezecea zi de când Mimi se trezea în același coșmar. Plânsă, nemâncată și singură. Părinții se împărțeau între serviciu și spital unde Tibi încă dormea. De la atacul viespilor, Tibi nu se mai trezise. Doctorii încercaseră totul, dar Tibi nu dădea semne de revenire. Arăta exact ca o insectă prinsă într-un bold.

Înfășurat ca o mumie pe patul alb, cu față uscată și înnegrită, Tibi stătuse nemișcat douăsprezece zile la rând. Mimi le numărase cu atenție. Fusese în vizită doar de două ori, cu bunica, dar nu putuse să-l vadă așa pe frățiorul ei.

Afurisita aia de buburuză prinsă de pieptul lui e de vină, a țipat Mimi în spital. De câte ori încercau doctorii să o atingă sau să o îndepărteze, Tibi se scutura ca un apucat, ochii i se făceau albi și scăpa niște strigăte neomenești pe gură. Deciseră, pentru moment, să o lase cu Tibi până se dumiresc ce soluție să aplice.

Mimi nu mai dorea să vadă așa ceva. Îl vrea pe Tibi înapoi ca înainte, sănătos, enervant, supărăcios, dar viu. Știa că părinții o consideră pe ea vinovata principală, dar ce mai putea face acum? Se rugase și acasă, și cu bunica, la biserică, își ceruse iertare de la toată lumea, inclusiv de la Tibi, în fiecare seară înainte de culcare. Alergase după toate buburuzele pe care le întâlnise și le rugase și pe ele să-i îndeplinească o singură dorință: Tibi să se facă bine. Dar Tibi nu se făcea mai bine. Părea că se ascunde ceva în el, care îl roade pe dinăuntru. El și buburuza păreau de nedespărțit.

Și, totuși, în cea de a treisprezecea zi, părinții l-au adus pe Tibi acasă. Tot adormit, tot cu buburuza prinsă de pieptul lui. Măcar era acasă.

Părinții îl puseră în patul lui, lângă fereastră, și pe Mimi străjer nemișcat. Să-i anunțe imediat ce apare vreo schimbare, oricât de mică.

Tibi stătea cu un alt ac înfipt între degetele mâinii stângi care se continua cu un furtunaș lung agățat de o pungă de la marginea patului. Așa se hrănise două săptămâni. Mimi se așeză lângă fratele ei, îi mângâie fruntea și privi buburuza de pe piept.

Serafina era la fel ca în ziua atacului, nemișcată, deși părea că ține ochii deschiși și privește necontenit spre Tibi. Lui Mimi îi venea s-o smulgă, sperând că poate așa își va trezi fratele. Dar se abținea, rugându-se la toate ființele superioare pe care la cunoștea să oprească chinul prin care trecea familia ei.

– Tibișor, fă-te bine, Tibișor. Te rog din toată inima. Promit că nu o să mă mai cert cu tine niciodată.

Tibi părea să n-o audă. Era cufundat într-o lume unde nimeni nu ajunsese vreodată.

Mimi îi puse în mâna dreaptă rățușca galbenă cu cioc roșu și se așeză cu capul pe perna lui Tibi, aproape de pieptul lui, să-l vadă cum respiră.

Serafina se ridica peste gulerul pijamalei descheiate la nasturele de sus, apoi cobora dincolo de vederea lui Mimi, de parcă se afunda într-un hău, și iarăși răsărea încât Tibi și buburuza erau una și aceeași ființă.

Ascultând susurul fin al respirației fratelui, ochii lui Mimi se împăienjeniseră treptat și printre genele ce-i măturau pupilele, fetei i se părea că Serafina era o pasăre cuprinsă de flăcări ce încearcă să-și ia zborul, renăscând din foc.

Un pocnet o readuse pe Mimi la realitate. Își ciuli urechile, verifică tubul care îl hrănea pe Tibi și respirația acestuia. Totul era în ordine, mai puțin Serafina. Picioarele îi tremurau.

Mimi își apropie fața de buburuză și o inspectă, cu atenție, cu o lupă. Părea să aibă ochii închiși. Dar în trupul ei era forfotă. Ceva, cineva se mișca în interiorul buburuzei.

Apoi, dintr-o parte, de sub aripile roșii cu șapte puncte negre, ieși ceva.

– O, nu, nenorocito, să nu te căcărezi pe fratele meu, auzi? Îți interzic!

Tibi se scutură o dată, din senin. Mimi, speriată, se trase de lângă pat. Mâinile și picioarele băiatului începură să tremure. Buburuza însăși părea să treacă prin niște chinuri de vreme ce antenele i se strânseră, cele șase picioare tremurară și tot corpul ei mic se zdruncină ca la un cutremur.

Mimi puse mâna pe brațul lui Tibi și se apropie curioasă de buburuză. Din corpul ei, de sub aripi, ieșea ceva. Sau mai degrabă, ”cineva”: un vierme, o larvă, o urâțenie cu fălci negre și corp lung, alb, ca de omidă care împingea cu niște piciorușe de pitic, găurind trupul nefericitei Serafina.

– Tati, mami! Veniți repede!

Mimi o zbughi spre ușă, dar țipătul lui Tibi o opri și o întoarse spre patul fratelui ei. Monstrul încă se târa afară din trupul Serafinei, iar buburuza și Tibi tremurau din toate încheieturile, de parcă erau electrocutați.

– Tati, mami, zbiera Mimi întinzând mâna spre viermele care lăsase în urma lui o gaură în burta Serafinei și încerca acum să se strecoare dedesubbt, întinzând un fir galben, la fel cum ar face un păianjen.

Priveliștea era de coșmar. Larva se întindea ca după somn, mișcându-și căpățâna și adulmecând aerul. Tibi tremura în continuare, iar Serafina părea o carcasă goală, o cutie nefolositoare ce trebuie aruncată.

Ca niște torcătoare-roboți, picioarele și gura larvei începură să țeasă un cocon din filamente galbene în jurul ei, în timp ce se ascundea sub Serafina. Mimi urmărea cu un nod în gât, strângându-l până la refuz pe Tibi de mână. Tibi se încovoie ca un arc și începu să lovească cu mâinile. În cele din urmă, Mimi se dezlipi și fugi din cameră.

Serafina deschise ochii. Îl privea pe Tibi. Dacă Mimi ar fi fost acolo, ar fi putut jura că buburuza roșie cu șapte puncte negre zâmbea. Un zâmbet trist, sfârșit, ca și cum era făcut cu o sforțare peste limite, dar, totuși, un zâmbet. Apoi, Serafina închise ochii și deveni nemișcată în timp ce larva, viermele torcător, îmbrăcat tot mai mult în cocon, prinse noua lui ascunzătoare sub buburuză.

Până să-i aducă pe părinți, nu se mai vedea decât Serafina cu un ditamai gogoloiul aurit sub burta ei, lipit de pieptul lui Tibi.

Incredibilul însă abia urmă: Tibi, cu ochii larg deschiși, privea în plafon, nemișcat, fără să clipească.