1 an de Paradis

„Începutul este momentul în care trebuie acordată cea mai mare atenție corectitudinii echilibrelor.” Mai ales că Mimi și Tibi locuiau în rai.

Câteodată, povestea scrierii unei cărți e mai interesantă decât subiectul cărții în sine. Mimi și Tibi nu au avut nici ei o „naștere” ușoară, dar comparativ cu alte istorii celebre (Herbert sau Rowling), noi am fost de-a dreptul norocoși, mai ales atunci când nimeni nu se mai aștepta să existe un paradis. Dar, vorba aceea, când un paradis se închide, un altul se construiește.

Și, ca orice rai, nu funcționează fără îngeri. Unul se numește Gabriel Poenaru. Nu știu cum a apărut atunci, dar el s-a oferit să-l picteze. L-a zidit din linii și culori, suflând viață personajelor și inventându-l pe cel mai simpatic dintre ele: buburuza fericită cu bulinele ei, Punctișor.

Al doilea înger este Teodora Nicolau-Pavel care s-a luptat cu „demonii” publicării, i-a înfrânt și a lansat o carte pe care o credeam doar un alt proiect sortit sertarului „în lucru”. Pentru că nu te poți numi scriitor adevărat dacă nu există oameni care să creadă mai mult decât tine în ceea ce scrii. Se pare că lumea e plină de Gertrude Stein, tu doar trebuie să-i cauți.

Și mai sunt și alții. Toți acei copii, părinți și oameni singuratici care au ajuns să citească Paradisul lui Mimi și Tibi și cărora le mulțumesc pentru că au consolidat cu fiecare pagină întoarsă raiul meu de încredere. Nu există scriitor fără cititori.

Nu am vrut să fiu mai prețios decât e cazul sau prea nostalgic. Un an de Paradis poate însemna lucruri diferite pentru fiecare dintre noi. Unii abia și-au început paradisul, născându-se, alții îl trăiesc sau îl descoperă în lucruri, locuri sau persoane, iar câțiva l-au părăsit în căutarea acelor lumi aflate peste puterile noastre de a le explora, în timp ce Paradisul le-a devenit ultima carte citită.

Știu că am tot susținut despre copilărie ca fiind singurul paradis tangibil pentru că momentele care îl compun nu mor niciodată. Dar asta nu înseamnă că Mimi și Tibi sunt inspirați (doar) din propria copilărie. Imaginația e, fără îndoială, cel mai bun creator de paradisuri, mai ales când nu chiar toate copilăriile sunt niște raiuri. Cărțile devin astfel „manuale de imaginat paradisuri”, iar eu tocmai un astfel de „manual” am încercat să creez. Trebuia să mulțumesc cumva tuturor acelora care mi-au completat propriul „paradis”. Am încercat să ofer, la rându-mi, măcar un „exercițiu” în timp ce visez la „marele compendiu”.

Mulți mă întreabă dacă va exista o continuare. Cine nu și-ar dori paradisul prelungit cât mai mult, oricare ar fi acela? Dar, după cum s-a văzut deja, nu e doar în puterea scriitorului să facă asta. Însă, dacă personajele ori cititorii cer cu stăruință „mai mult”, cine să le poată sta împotrivă? 😊